Cum vad eu lumea prin ochii ei

<<>>
stiu, puritatea nu rodeste, / Fecioarele nu nasc copii, / E marea lege-a macularii/ Tributul pentru a trai.
Albastri fluturi cresc omizi, / Cresc fructe florilor in jur,/ Zapada-i alba neatinsa / Pamantul cald este impur.
Neprihanit eterul doarme, / Vazduhul viu e de microbi, / Poti daca vrei sa nu te nasti, / Dar daca esti te si ingropi.
E fericit cuvantu-n gand, / Rostit, urechea il defaima, / Spre care o sa ma aplec / Din talgere – vis mut sau faima?
intre tacere si pacat/ Ce-o sa aleg – cirezi sau lotusi? / O, drama de-a muri de alb/ Sau moartea de-a invinge totusi…

In cazul in care nu recunoasteti poezia, este ea -> Ana Blandiana. Am cunoscut-o in copilarie, prin intermediul unei carti – un volum de poezii numit Fire de Tort, pe care il avea mama in biblioteca. Ana Blandiana m-a facsinat dintotdeauna, iar versurile ei imi merg pana la inima curgandu-mi lin prin vene, uneori, in loc de sange. Probabil ca e scriitoarea mea preferata. Desi e mult spus, dar in cele din urma, daca stau cu balanta – posibil sa incline spre ea.

Ana Blandiana mi-a deschis de mult o poarta catre rai, o poarta catre suflete plapande si mi-a aratat ce inseamna rafinamentul cuvintelor. O buna perioada de timp am scris prin ea, ca ea, cu ea in gand. Poezia mea preferata, ramane insa “Zbor”, pentru ca “de boala de care sufar nu se moare, ci se traieste / substanta ei este chiar eternitatea”.
Senzatia nu ne parvine pura niciodata, sau atit de rar. Se stie ca degustarea unui vin sau a unui fel de mancare implica intotdeauna mai multe simturi. Vederea nu e niciodata exclusa si recomand experienta uimitoare care consta in a gusta cu ochii legati tot felul de preparate. Tot asa, pipaitul (prin intermediul tacamurilor); chiar si auzul, cateodata scrisnetul cutitului pe o felie de paine usor prajita si pe care se intinde unt). Pentru a de semna acest lucru gastronomii ar putea sa se foloseasca de un vechi cuvant francez: faveur, care a inspirat favour, savoarea englezeasca. Enologii se slujesc deja de el pentru a desemna combinatia senzatiilor pe care ni le procura limba cu cele care ne ajung la nas, postgustul.

Cam asa e cu Ana Blandiana, o citesti cu ochii inchisi, reciti o poezie cu voce tare si in minte ti se deschide un intreg taram fermecat. Cine nu a gustat poezia, inseamna ca nu a mancat niciodata pe deplin, pe saturate din viata. Si cine nu a pipait-o inseamna ca nu cunoaste senzatiile cele mai fine, iar daca nu a auzit-o inseamna ca urechile sale nu si-au dezvoltat – cel putin pana acum – auzul suficient pentru a acumula sunetele firave ale cantului de ingeri in rime. Iata si poezia:<< De boala de care sufar/ Nu se moare, / Ci se traieste – Substanta ei este chiar eternitatea, / Un fel de cancer al timpului / inmultindu-se din sine fara oprire. E o boala impecabila, / O suferinta perpetua ca o vocala de sticla/ Laminata in vazduhul asurzitor, O cadere / Careia, numai pentru ca e fara sfarsit, / I se spune zbor.>>

FacebookGoogle+LinkedInTwitter

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *