Este o copilarie sa mai crezi in happy-end?

Ne intrebam adesea cand ajungem cu noaptea in cap acasa daca vom reusi sa ne facem timp pentru copilul din noi. In toate zilele care urmeaza, viata se deruleaza dupa un tipar ce a fost construit candva pentru un om de succes.
Respiram beton si credem ca este iarba pentru plamanii nostri. Purtam conversatii sofisticate strecurand termini din dictionar fara a tine cont de substanta. Ne incapatanam sa credem ca eroii prind contur in noi cand de fapt nu ni se clinteste inima la copiii cu mana intinsa de la coltul strazii. Ne stergem fruntea de ploaie si o blamam ca ne uda cand ea ne inverzeste campul.

Nu suntem nici sofisticati si nici eroi. Suntem in cautarea propriului drum care ne poarta de colo colo fara sa ne explice de ce mai intarzie autobuzul in statie sau de ce vine mai devreme. Asa ca este oare o copilarie sa mai credem in happy-end?! Macar din cand in cand atunci cand cafeaua e suficient de amara cat sa ne incinte simturile, cand afara ninge cu inghet iar noi privim de partea cealalta a geamului in caldura miracolul iernii, cand ne scufundam in perna fara a a mai avea ganduri sau cand primim o imbratisare pe neasteptate.

Suieratul de locomotiva ne face intotdeauna sa cercetam peronul ramas in urma. E minunat atunci cand regasesti cu privirea maini intinse catre tine si zambete jucause.
Orice stilou cu penita sau creion va putea scrie pe hartie “happy-end” fie ca este sau nu doar naivitate. In definitiv copiii sunt cei mai fericiti si indreptatiti sa nu-si piarda minutele din jocul inceput, iar noi am fost candva copii.

FacebookGoogle+LinkedInTwitter

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *